„Când vorbim de sufletul românesc întelegem prin el manifestările intelectuale ale întregului nostru neam, adică partea comună a tuturor manifestărilor individuale.” – A. D. Xenopol
Indiferent de situaţie, moment, trăiri, circumstanţe am fost mereu mândru că sunt român, dar niciodată, nu am fost mai mândru de acest status quo decât am fost în acest început de an 2012. Am simţit pentru prima oară ca sufletul românesc se trezeşte dintr-o amorţeală care părea afundată în abisul indiferenţei, o metastază generalizată care s-a manifestat la nivel de societate, izvorâtă din nevoile individului dar şi a unei clase politice care s-a dovedit incapabilă să răspundă nevoilor corpului social.
Românul, entitate umană şi culturală cu potenţial nebănuit, a fost supus în perioda dictaturii comuniste la un cumul de experimente sociale negative, iar rezultatele acestor experimente au ieşit la iveală abia după subita trecere la alt sistem politico-economic, iară de aceste cicatrici a reuşit să profite tot acelaşi exponent al vechiului sistem, homo politicus posdecembrist, nimeni altul decât individul care a shimbat doar sistemul, nu şi funcţia. Sufletul românesc nu mai este dispus să îndure şi să adulmece tot ce îi spune şeful, în acest caz, un fals cuceritor al mărilor care îşi îneacă efemera existenţă într-un pahar cu whisky şi două cuburi de gheaţă, nimic mai mult.
Pe lângă elementul apriori reprezentat de situaţia economico-socială resimţită de mentalul colectiv, apare paradigma empirică numită fenomenul Piaţa Universităţii, un fel de genius loci al democraţiei româneşti, punctul în care acelaşi suflet românesc şi-a redobândit libertatea de exprimare acum 22 de ani, un fel de agoră a democraţiei româneşti unde am avut ocazia să întâlnesc o întreagă tipologie de indivizi din diferite categorii sociale, economice dar şi intelectuale. Protestau acolo cu toată opoziţia jandarmilor lui Băsescu, care nu au contenit să încalce constituţia dar şi legile morale abuzând de uniforma plătită din bani publici. Protestarii, aceşti exponenţi ai sufletului românesc la nivel individual, şi-au manifestat opoziţia fată de actuala conducere dar şi nemulţumirile legitime impotriva întregii clase politice.
Am ascultat cu plăcere suspinele şi idealulurile lor, de la individ la individ, deoarece mie imi place omul, nu mulţimea, şi am constatat cu plăcere că românul simplu, cu sau fară studii superioare, suporter, student, pensionar şi aşa mai departe, are idealuri, doreşte, vrea să trăiască într-o societate unde este ascultat şi cu o clasă politică care îl reprezină. Poate e un semn că adamismul românesc va fi într-un final înfrânt, că România îşi va recăpăta axialitatea. Sper să mai merg, sper să mai protestez, sper să îi mai ascult, sper să fiu la fel de acord cu ei, chiar cu acei suporteri care au fost linşaţi mediatic într-o formă de discriminare inacceptabilă, deoarece şi ei au dreptul la o opinie politică indiferent că merg pe un stadion de fotbal, la fel cum mergeam şi eu. Ba chiar anumite, să le zicem pseudo-ziare, împărţeau la ordin manifestanţii în numere şi apartenţe, mai aveau să contorizeze câţi sunt creştini, câţi sunt albi, căţi sunt îmbrăcaţi în culoarea x sau y etc.
Ion C. Brătianu, fondatorul partidului nostru de suflet PNL, a adus prima oară în România conceptul de presă ca a patra putere în stat încă din secolul al XIX-lea, însă cu aceşti impostori (demni de schiţele lui Cragiale) din spatele condeiului de presă, nu vom putea trece niciodată de la condiţia de popor la cea de naţiune. Toate aceste acţiuni de discreditare a manifestaţiilor s-au întors împotriva lor. Protestul, violent sau nu, este un exerciţiu al democraţiei, iar tinerii care au ales violenţa sunt doar nişte exponenţi ai mai multor experimente sociale eşuate ale tranziţiei, oameni a căror voce şi idealuri nu au fost ascultate, indivizi care dacă societatea şi aşa zisa elită care îi conduce le-ar fi oferit o alternativă de intrare în normalitate după finalizarea studiilor nu ar mai fi recurs la asemenea acte. Nimic mai mult, nimic mai puţin.
Dacă am urmărit să trasez o paralelă între agora grecească şi Piaţa Universităţii, am constatat că lipseşte un element definitoriu: în cazul celei de-a doua lipseşte un Socrate, Platon sau Aristotel, adică modele. De la începutul protestelor, Piaţa nu a reuşit să impună modele, lideri de opinie, iar acestă circumstanţă denotă două aspecte: lipsa unei societăţi civile care să reprezinte conştiinţa românescă şi continua decimare a modelelor româneşti de 22 de ani. România a început să trăiască ca suflet şi naţiune la 1848, adică tot în urma unei revoluţii, însă una a modelelor şi a spiritului, apoi la 1989, când au lipsit modele, a fost doar schimbarea unei doctrine politico-economice, însă cu aceiaşi indivizi la timonă, dar a prevalat poporul.
Suntem noi un popor de revoluţionari sortit supunerii unui fals rit ideologic? Nu este cazul, revoluţia este examenul oamenilor săraci în faţa istoriei, este schimbarea la nivel social din toate temeliile, paşoptiştii au dorit naţiune şi libertate, în decembrie 1989 s-a dorit libertate şi democraţie, acum se doreşte o reformare politică şi un trai decent, dar cu toate aceastea, în primele două cazuri libertatea a fost cuvântul comun, mai mult sau mai puţin acum, dar în toate cele trei cazuri, tricolorul a fost singurul element comun, un simbol omniprezent la toate formele de manifestare a nemulţumirilor, ceea ce rar am constat la alte proteste de acest gen din Europa. Este un aspect minor pentru mulţi, însă o dovadă vie că istoria se schimbă, este un element dinamic, iar omul, deşi comportamentul său devine diferit odată cu perioadele istorice şi cerinţele societăţii actualizate, sufletul său rămâne neschimbat, iar în cazul defaţă este vorba de sufletul românesc.
Dacă politica poate fi judecată înainte şi după Revoluţia Franceză, capitalismul înainte şi după Adam Smith, liberalismul înainte şi după John Locke, sufletul românesc, trăiesc cu speranţa că poate fi judecat înainte şi după 2012, deorece acesta a înţeles să se manifeste împotriva derapajelor politicianiste, iar acest lucru nu este decât un semnal pozitiv de care viitoarea conducere va trebui să ţină seama în modul cum abordează problematica socială, un semnal de trezire. Cine va fi această nouă clasă conducatoare? Nu pot decât să îl citez din nou pe Emil Cioran: România, fară un mare fenomen politic viitor, decisiv şi esenţial existenţei ei, mi se pare o monstruozitate, o perfidie a istoriei, o glumă de prost gust.
Cum va trebui să arate acesta? Nicidecum unul social, este împotriva Pieţei a cărei voce este formată din indivizi cu revendicări particulare. Ci un stat liberal, însă unul puternic, un stat naţional dar şi un stat integrat în structurile europene. Un stat minimal care nu este şi un stat puternic este sortit eşecului. Iar elita va însuma o înşiruire de modele a căror realitate a viitorului nu poate fi decât una corectă şi care vizează întoarcerea la popor şi la nevoile sale. Atunci fenomenul Piata Univesrităţii va deveni o veritabila agoră unde, ca şi la bazele Acropolei, oamenii îşi vor exprima doar opiniile personale raportate la diferite aspecte la nivel individual şi nu un efect de masă şi mental colectiv cum este acum, o stare de mulţumire generală şi nu o utopie. Sufeltul românesc se va dezvolta pe toate palierele, adevăratul A state of welfare.
